vineri, 25 mai 2012

Pe front cu prozatorul român Marin Ioniţă

Toţi fiorii din lume au trecut fraudulos frontiera dintre mine şi lume. Că, atunci cînd vă spun că menghina zilei strînge, dumnea­voastră nu mă credeţi. Ne-am obişnuit să arătăm cu degetul şi poate fără să vrem punem arătătorul nu pe buzele noastre, ci pe ale Domnului, ştergînd încetul cu încetul roua care se numeşte BUCURIE. O astfel de stare am trăit cu ani
în urmă, cînd mer­geam la război prin Serbia.
Cam aşa atunci şi tot cam aşa şi alaltăieri, cînd iau dru­mul Bucureştilor spre Spi­talul Universitar, pentru că auzisem că e acolo e internat fratele cel mare, domnul profesor, incon­fun­dabilul prozator român Ma­rin Ioniţă. E ultracunoscut că omul acesta nu prea a lăudat prin stînga şi dreapta, dar în ceea ce mă priveşte a atins nu o dată aripa laudei şi nu o dată, ci de mai multe ori, făcîndu-mi statui. Chestiunea asta m-a obli­gat şi iată-mă înrolat în de­taşamentul căutătorilor. Vineri, 24 mai, ora 15 fix. Spitalul Uni­ver­sitar. Primisem ceva bănuţi de la domnul Neguţ pentru ben­zină, să iau ceva fructe pentru domnul profesor, că, de, nu mergi cu mîna goală la un om aflat în spital şi... nimic. Nimic, pentru că pe drum m-am întîlnit cu iubita mea şi de toţi banii am cumpărat flori. Nu vă supăraţi! Ştiam de la domnul Neguţ, care vorbise la telefon cu domnul profesor Cinteză că fratele meu cel mare, Marin Ioniţă, este inter­nat la Cardiologie, la etajul 10. Mă dau doctor şi urc cu liftul medicilor, dînd cu tifla celorlalţi români care stau la o coadă imensă. Mi-am dat cu un parfum adus din ţări străine. Pînă la etajul 10 însă, oprim din două în două etaje. Ba urcă o asistentă, ba coboară un medic. Tăcem cu toţii. Ajung bine mersi la etajul 10, crăpînd însă de ciudă că nu am păstrat florile pentru asisten­ta ai căror sîni făcuseră praf toa­tă suflarea din lift. Ei aş! Nu şi pe mine. Uşile se deschid şi, fără să stau pe gînduri, mă îndrept către prima fiinţă în halat alb. E o stu­dentă. Îi spun că îl caut pe ma­rele nostru scriitor Marin Ioniţă şi că aş rămîne în­da­torat dacă m-ar conduce. Mă ţin după fusta scurtă a studentei şi o urmez din salon în salon. Nu intru, o las doar pe ea, care, după ce bate pe la uşi, întrea­bă... este cineva care se nu­meşte Marin Ioniţă? Dar Marin al nostru nu este acasă, deci continuăm să căutăm. Şi uite aşa, culoar după culoar, salon du­pă salon, ba chiar şi pe la Terapie Intensivă şi nimic, fra­ţilor. Sînt transpirat leoarcă şi, mai presus de asta, mă mai trece şi pipi. Problema e că reu­şesc să intru la o toaletă... tot pentru medici, dar asta după ce dau un pic de pămînt cu unul ca­re păzeşte etajul, habar nu am de la ce firmă este. Ţara asta e plină de o mie de feluri de paz­nici de luptători de gardeni. Oare de ce? În fine, mă spăl pe mîini, pe faţă şi, aproape încurcat că nu am nici-o şansă să-l găsesc pe dom profesor, iau loc pe un scaun, cred că roşu sau albas­tru, unul dintr-un rînd de şapte scaune, aflat lîngă salonul unor femei. Îi trimit mesaj lu’ şefu’, ce­rînd ajutorul. Mă oftic că fac asta şi iau din nou la purivcat tot ce mişcă. Dau însă de o femeie de serviciu. Ea le ştie pe toate. Şi uite aşa aflu că scriitorul Marin Ioniţă nu mai este la Cardiologie, ci a fost mutat le Neurologie, pentru nişte investigaţii. Fraţilor, şi acum urmează miracolul. A­flasem şi numărul camerei. Aaa­aaa! Staţi aşa că am uitat. Dis­perat că nu primesc ajutor de la nimeni, l-am sunat pe dom pri­mar Pendiuc. Deşi era prins cu nu-ş ce treabă în nu-ş ce şedin­ţă, omul mi-a răspuns. Doream să-l găsesc cumva ori pe fiul domnului profesor, Ion M. Ioniţă, ori orice legătură. Şi domnul Pen­diuc mă sfătuieşte să-l sun pe Jean Dumitraşcu al Filarmo­nicii şi al nostru. Şi aşa am făcut. Doar că, între timp, aflasem totul. Ei da! Pas după pas, ajung la uşa care este întredeschisă de-a binelea. Doamne Dumne­zeule, dar în chiar primul pat, cu ochii îndreptaţi spre mine, este însuşi domnul profesor. Mă o­presc puţin şocat. Omul priveşte spre mine cu nişte ochi din care ai impresia că se înalţă cele mai graţioase păsări din lume. Zîm­beşte ca un copil! Aproape că nu-i vine să creadă. În fine. In­trăm în vorbă. Aşa ca doi oa­meni care nu vor să devină oa­meni mari, nu cumva prin livada copilăriei să şchioapete uitarea. Nu prea ştiu ce să spun. Dom­nul profesor e tot un zîmbet. Rîde cu gura pînă la urechi cînd îi spun că am cheltuit banii pe flori. Rîde domnul profesor şi în mine cresc inima şi bucuria to­tală. Mă întreabă de una de alta şi îi şi spun. De fapt, ca să nu strîng şi eu menghina aia a zilei, domnul profesor face nişte ana­lize. Poţi jura că nu are nimic. Şi poate că măcar atît cît am stat acolo nu a avut. Îmi trece prin minte că alţii s-ar fi repezit să-i facă fotografii. Nici măcar nu mă gîndesc. Ştiu pe unii atît de mari ziarişti de prin Piteşti care ar fi profitat eroic de faptul că într-un spital un om nu se poate apăra şi ar fi năvălit peste el. Cînd e vorba însă de derbedei, de şme­­cheri, marii ziarişti, nu toţi, fireşte, de prin Piteşti, nu ar cîrti în faţa nenorociţilor. Dar să trec peste asta. Sînt hotărît să nu stau mult la dînsul, şi asta chiar dacă domnia sa e în mare for­mă. Din cînd în cînd tăcem. Îmi vine să îl întreb dacă e posibil să răsturnăm din clepsidră şi să-mi arate şi mie pe un perete, de exemplu, imagini de cînd maes­trul Marin Ioniţă stătea la o cafea cu Nicolae Labiş. Şi cu alţii des­pre care povesteşte atît de înalt fie în revista Argeş, fie în Kis­selef 10, fabrica de scriitori, un docu­ment atît de valoros despre o perioadă a României noastre literare, în care comunismul pu­nea în avatar portrete care mai de care, pe care Marin Ioniţă le pune în cea mai valoroasă ra­mă. Nu îl întreb, de teamă ca nu cumva să îi trezesc amintiri. n
Ne despărţim ca doi ca­marazi pe care îi aş­teaptă afară din nou FRONTUL. Şi domnul profesor vă salută pe toţi! Vă aşteptăm sănătos!